RUMINICU U MULINARU
U vì ca chianu chianu si
ni scenni,
ra chiazza nu bellu
pizzarrone,
Ruminicu u mulinaru penni
rasa rasa ‘mbera a lu
vaddone.
U vì ca mò arapi lu
mulinu,
sotta a chiazza tanda
gendi aspetta,
è tuttu ‘mbappatu ri farinu,
nun sapi a chi chiù addà
rà retta.
Prima hiìnu tutti a la
iumara,
a macinà au mulinu u Mangusu,
a Torri, o adduvi l’acqua
para
movi roti r’inda a lu
pirtusu.
E mò vannu tutti sott’a
chiazza,
ka c’è u mulinu a currenti,
sacchi ri granu ‘nda na iazza
ammetinu e li tennu a
menti.
Vannu a macinà lu granu
r’oru,
e ni essi quedda porivi
ianga,
vannu li famiglieddi ‘n
coru,
mamaranni cu vandisinu
stanga.
Prima li terri tutti
siminati,
finu a sopa Raparu a
chiantani,
vigni, avulivi e
cultivati,
mari r’oru e ri pecuri a
minani.
Li gregni li carrijavinu
a l’aria,
pisavinu li iermiti e a
lu ventu,
a lu ventu ca si port la
malaria,
a paglia vola e ‘nderra
lu frumentu.
Na fidduccia hi pani cu
li fichi,
nu sursiceddu hi vinu ra
Pandana,
vai a ricogli a femmena
li spichi
‘ndà na manda e po' si ni
nghiana.
E s’acchiappi u vin ri li
Costi,
a li mitituri rai assai
forzi,
ca pari abballinu ‘nda
quiddi posti,
s’abbraminu cumbanaggiu e
scorzi.
Fannu festa granni ‘mbera
a terra,
li mitituri abballinu cu favuci,
festa finu a che scuppiau
a guerra,
a femmini belli rannu
cavuci.
Mangiavinu e bivihinu a
boglia:
s’angappi u vinu ru
Turnatori,
nghianavi a ‘Ndenna mò a
‘sogli
furmaggi e crapetti
appisi a nuri.
Cumba Ruminicu u mulinaru
na parola roci ti rici
tanni,
na bona misura a lu
furnaru,
nu surrisu prondu ‘nda li
sanni.
Tutti avihinu lu furno
‘nta casa,
lu luvatu girava tuttu u
munnu,
cu li scialli paravanu la
rasa
e virihinu ogni tandu u
peritunnu.
A festa hi li morti hinda
a Chiesia,
carriavinu monti ri
frumentu,
a Cristu riinu oru ‘ndà
stu mesi,
u pani e a li morti a lu
purtentu.
Mittihinu a sera a na
funestra
u granu a li morti ‘nda
nu piattu,
na botta hi notti a la
parti restra:
è hiddu vinuto quattu
quattu.
A menzanotti c’era a prigissioni
hi li morti ca iinu a
senti a messa.
Nun ci hava hìni ca ti
tirinu mamoni,
cumma Rusina ci rumasi
fessa.
Cu spichi ‘ngapu e cu
canneli
pu paisi purtavinu li
centi,
a li festi giravinu
fireli,
cu statui e accipreviti
cuntendi.
Si viri a Ruminicu u
mulinaru,
ca prisenzia ti ‘nghia na
chiazza,
nu baffu bellu, nu visu caru,
tuttu nghianghicatu cu na
tazza.
E ti rìa na paci ‘ndù
cori,
na voci bella ca paria na
tromba,
ti candava nu verbu
r’ammori
ca s’u virivi tè mò
zomba.
Cu li mastri hi fatiha
mbappatu,
ca nun si cangiavinu mai
s’accucchiava tuttu
spirticatu,
ca alligria ci ni era
assai.
TRADUZIONE
DOMENICO IL MULINAIO
Ecco che pian piano se ne
scende
dalla piazza un bello
omone,
Domenico il mulinaio
scende
da un lato dirimpetto al
vallone.
Ecco, va ad aprire il
mulino,
sotto la piazza tanta
gente aspetta,
è tutto impappinato di
farina,
non sa a chi più deve dar
retta.
Prima andavano tutti alla
fiumara,
a macinare al Mulino di
Mancuso,
alla Torre, o dove l’acqua
amara
le rote move dal pertuso.
Adesso vanno tutti sotto
la piazza,
che c’è il mulino a
corrente,
accatastano sacchi di
grano in un’azza,
ognuno i suoi tiene a
mente.
Vanno a macinare il grano
d’oro,
ne esce tanta polvere
bianca,
vanno le famigliole in
coro,
la nonna con grembiule
stanca.
Prima i terreni erano
tutti seminati,
fin sul monte di Raparo a
piantare,
viti, olivi e tutti
coltivati,
mari di grano e d’armenti
a menare.
Portavano i covoni in
un’aia,
buttavano le spighe al
vento,
al vento che si porta la
malaria,
vola la paglia e resta il
frumento.
Una fetta di pane con due
fichi,
un sorsetto di vino di
Pantano,
va la spigolatrice a le
spighe
le accoglie e s’en va
lontano.
E se assaggi il vino
delle Coste:
ai mietitori dà assai
forze.
Ballano e poi fanno le
soste,
bramano companatico con
scorze.
Una festa grande ai piè
di Terra,
i mietitori ballano con
le falci,
una festa finché scoppiò
la guerra,
alle donne belle danno a
calci.
A mangiare e bere tante
voglie,
chi assaggia il vino del
Tornatore
sale l’Antenna e presto
scioglie
i premi annodati al
portatore.
Compare Domenico il
mugnaio
ti dice una parola dolce
allora,
una buona misura al
fornaio,
un sorriso sempre pronto
all’ore.
Tutti avevano il forno in
casa,
il lievito girava tutto
il mondo,
donne con scialli il
recavano da rasa
e vedevano schiette il
pieditondo.
Alla festa dei morti in
chiesa
innalzavano monti di
frumento
che donavano a Cristo in
questo mese,
il pane ai defunti in
gran portento.
Mettevano la sera a una finestra
per il morto un piatto di
grano,
se c’era una botta a
parte destra,
era il defunto che veniva
piano.
A mezzanotte c’era la
processione
dei morti a sentir la
messa avita:
non seguir la scia dei
Mammoni,
comar Rosina ci rimase
stecchita.
Con spighe in testa e con
candele,
alle feste portavano le
cente,
alle feste giravano i
fedeli,
con statue e arcipreti
contenti.
Se vedi a Domenico il
mugnaio,
la presenza ti empie una
piazza,
un baffo bello, un viso
gaio,
tutto imbiancato di gran
stazza.
Ti dava una pace al core,
una voce bella qual di
tromba,
ti diceva una parola
d’amore,
lo senti da lungi che
romba.
Con i mastri di fatica
impappinato,
che non si cambiavano
mai,
si presentava tutto
imbeccato,
in giro d’allegria ce
n’era assai.